Virgil Iordache: De ce nu susține statul nostru educația și cercetarea

Virgil Iordache: De ce nu susține statul nostru educația și cercetarea

Statul nostru nu susține la nivelul la care am dori educația și cercetarea deoarece acestea sunt în interesul cetățenilor, îi fac pe aceștia să își urmărească mai bine interesele la scara de timp a vieții lor personale. Statul nostru nu are din motive obiective interesul ca cetățenii să aibă succes cu o astfel de atitudine, pentru că atunci ar crește costurile de cooperare ale cetățenilor cu instituțiile statului, acceptarea autorității statului ar fi mai scumpă și s-ar dori servicii publice mai multe și mai de calitate.

Pentru a înțelege caracterul obiectiv al situației în care ne aflăm avem nevoie mai întâi de noțiunea de rată de actualizare (discount rate – un scurt film educativ pentru publicul larg este disponibil aici). Rata de actualizare a resurselor din viitor surprinde faptul că vom prefera resursele din prezent aceleiași cantități de resurse, dar în viitor. Aceasta e cauza obiectivă pentru care când împrumutăm bani de la bancă trebuie să plătim o dobândă: luăm niște bani pe care i-am putea avea din surse proprii numai în viitor și îi folosim în prezent. Cu dobânda compensăm diferența de valoare dintre resursa din viitor, mai puțin valoroasă, și resursa din prezent. Rata de actualizare răspunde la întrebări de felul: cât valorează acum 100000 de lei pe care i-aș avea peste 10 ani? Răspunsul este: acea sumă pe care dacă o depun la bancă va primi dobândă și va ajunge la 100000 de lei în cont în zece ani, sau, în altă variantă – acea sumă cu care cumpăr un bun acum (investesc) și folosindu-l ajung să am 100000 de lei peste 10 ani din această investiție, sau am satisfacție cu valoare de 100000 de lei cumulată pe durata a zece ani (să zicem că am cumpărat un pian sau un autovehicul). Dacă rata de actualizare e mică, valoarea viitorului e mai apropiată de a prezentului, dacă rata de actualizare e mare, valoarea viitorului e mai depărtată de valoarea prezentului.

Cât de mare este rata de actualizare nu e arbitrar, are și o componentă obiectivă. Prima parte obiectivă dintre rate mari și mici ține de diferența dintre durata vieții indivizilor şi organizațiilor duce la o ratā de actualizare (discount rate) a resurselor din viitor diferitā, mai mare la indivizi ca la organizații. Organizațiile perene îşi permit sā aibā rābdare, indivizii se grābesc în mod necesar. Ca rezultat întotdeauna pe piață statele se pot împrumuta mai ieftin decât indivizii, la dobânzi mai mici. Statele trăiesc mai mult și au timp să returneze împrumutul, indivizii au un timp mai scurt la dispoziție. Statele pot să aștepte rezolvarea unor problemele importante, indivizii nu pot aștepta la fel de mult. A doua parte obiectivă ține de cunoașterea, informația deținută cu privire la astfel de lucruri și multe altele. Când ai cunoaștere poți să iei decizii mai bune decât când nu ai cunoaștere. Dacă nu ai cunoaștere destulă, de exemplu poți să cumperi ce nu ai realmente nevoie, sau poți să cumperi scump ce ai nevoie. De fapt prin faptul că plătești mai mult ce nu merită în realitate plătești pentru absența cunoașterii tale, deficitul de cunoaștere.

O tranzacție cu informație asimetrică, în care există diferențe mari de cunoaștere, este cea dintre stat și indivizi. Statul cunoaște foarte mult, prin toate instituțiile sale, indivizii cunosc mult mai puțin luați fiecare în parte. Cu cât indivizii cunosc mai puțin ei vor plăti uneori pentru bunuri de care nu au nevoie (de ex. panseluțe) sau prea mult pentru unele de care au nevoie (de ex. borduri). Trebuie spus că această situație e obiectivă, nu e vorba de corupție neapărat, întotdeauna informația asimetrică duce la situații decizionale care nu sunt în avantajul celui care deține mai puțină cunoaștere.

La cele de mai sus se poate da contraexemplul că alte state susțin educația și cercetarea. Este o situație relativă: susțin mai mult ca statul nostru educația și cercetarea. Singurii care au un interes real obiectiv pentru educație și cercetare sunt cetățenii și organizațiile private. Când ei și ele cer educație și cercetare statul furnizează mai mult și mai de calitate. Statul nu va avea vreodată inițiativă să furnizeze singur mai mult, pentru că ar duce la scăderea asimetriei în cunoaștere. Când aceste lucruri sunt cunoscute de cetățeni se dezvoltă un sector privat important al educație și cercetării, când nu sunt cunoscute, de exemplu prin absența unei educații economice, statul tinde să aibă cvasi-monopol pe educație și cercetare, cum este și cazul României.

Procesele civice și politice pun în legătură decidenții din instituțiile statului și cetățenii neimplicați. Decidenții joacā rolul pentru organizații, nu sunt interesați de cetățenii indivizi şi viețile lor, pentru asta au fost recrutați dupā selecție, testare, etc. Indivizii care trāiesc exclusiv dependenți de mari organizații (militari, ofițeri de informații, preoți, etc) nu vor accepta decât decidenți care garanteazā supraviețuirea organizațiilor care le furnizează resursele. Nu au cale de exit. Ei trebuie sā scadā rata de actualizare a celorlalți cetāțeni, de care depind în ce privește resursele, pe care le doresc cât mai ieftin de la ei, ca sā poatā coopera, ca să existe tranzacții.

Ca exemple, instituția Bisericii o scade prin viața de apoi şi metafora viței de vie, statul o scade prin perenizare culturalā şi organicitate naționalā sau civicā, oferind perspectiva supraviețuirii într-un panteon al patriei, alte instituții scad rata de actualize prin memoria tradiției, ethos organizațional, reguli colegiale, etc. Toate acestea sunt strategii culturale, simbolice, ieftin de produs în raport cu livrarea de servicii și bunuri materiale și ieftin de întreținut odată ce s-a creat o internalizare a lor în mentalul colectiv. Toate organizațiile mari au interesul ca această parte culturală a strategiei de a tranzacționa avantajos cu cetățenii să fie cât mai mare. Educația în sensul propriu, solidă, nu avantajează aceste strategii culturale, iar cercetarea și mai puțin, cultivând exercițiul obiectivității, prin urmare statele nu vor investi din proprie voință în educație și cercetare publice. Complementare cu strategiile culturale, identitare, sunt cele contractualiste, un model de societate în care statul (de drept) livrează contra cost servicii publice. Acolo unde statele susțin educația și cercetarea mai mult ca la noi societatea e mai aproape de modelul cu stat de drept și cvasi-contract pentru servicii publice. Nicăieri strategia culturală nu lipsește cu totul, ea e obligatorie pentru identitatea statului și a cetățenilor.

Situația reală e complicată datorită diversității de strategii ale statelor și organizațiilor. Rezultā şi o luptā ontologic, asupra a ce există (conform strategiilor culturale), mai acută atunci când nu sunt resurse suficiente. Pe de altā parte, existā o realitate obiectivā naturalā, socialā şi spiritualā care nu poate fi eludatā, numai folositā adecvat sau nu de către state, organizații și indivizi. A evalua ce este adecvat sau nu presupune să ai cunoaștere.

Putem încheia observând situația etică în care ne aflăm: pe de o parte e moral și rațional să susținem statul în situația în care se află, de folosire mai ales al strategiilor culturale din considerente istorice, pe de altă parte este moral și rațional să susținem interesele cetățenilor care doresc să trăiască mai bine. Nu există o soluție teoretică la problemă, ea poate fi numai practică. Decizia practică va fi cu atât mai bună cu cât ca cetățeni înțelegem, deținem cunoaștere obiectivă despre situația în care ne aflăm. Când statul nu o poate furniza din cauze obiective soluția cea mai rapidă este să investim privat în capitalul de cunoaștere personal. A pune presiune numai pe stat este nu numai ineficient, dar și imoral.

Analizele publice echilibrate au obligația să reflecte interesele cetățenești, pentru responsabilizare și conștientizare, interesele organizaționale când suntem decidenți în ele și avem responsabilități de comunicare externă, și, simultan, interesele statului nostru, nelimitate la cele inerente de pe unele agende grupale. În comunicările de mică amploare în mod inevitabil se va puncta numai unul, cel mult două dintre aceste interese, pentru eficiența actului de comunicare respectiv. La intervenții vizibile unilaterale e de dorită să apară reacții complementare, pentru eficiență și moralitate în spațiul public.

Note

[1] Ca să nu fie confuzii cu privire la abordarea din acest text:

– este o interpretare prin prisma teoriilor de cuplare între variabile cu care operează economia și cele caracteristice altor domenii, între care și religia (se poate vedea schema din articolul de pe Contributors de aici pentru ce  înseamnă teorii de cuplare).

Adevărul descrierilor de acest fel nu poate fi decât parțial și se folosește împreună / complementar cu perspectivele inverse (de exemplu a teologiei asupra economiei) și cele interne disciplinare / ale domeniilor științifice și de cultură.

Se poate observa cât de plauzibile și convingătoare pot fi perspectivele parțiale, și cât de riscantă este limitarea la ele. Abordarea din multiple perspective este o obligație epistemică și morală. Universitățile au și o miză morală la scara țărilor și umanității. [2] Text publicat și pe blogul autorului: https://studentecologie.blogspot.com/2020/12/de-ce-nu-sustine-statul-nostru-educatia.html

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București.

Articolul Virgil Iordache: De ce nu susține statul nostru educația și cercetarea apare prima dată în Edupedu.ro.

Close