Mirabela Amarandei: ”Șefu’, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?” (Zorba Grecul)

Mirabela Amarandei: ”Șefu’, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?” (Zorba Grecul)

Dacă aș fi scris acest text acum 2 săptămâni sau chiar săptămâna trecută, aș fi spus că trebuie făcute toate eforturile pentru întoarcerea elevilor și a profesorilor lor în sălile de curs. Că, odată continuat procesul de vaccinare a profesorilor și cu o bună organizare a revenirii în spațiul școlii din partea Ministerului Educației și, implicit, a inspectoratelor și a școlilor, am credința că e cea mai bună decizie care se poate lua.

Mi-e frică – cât de multe frici am încercat să gestionăm zilnic! – că azi nu mai pot spune același lucru. Lucrurile au evoluat în ultima vreme, iar situația nu pare să vină în sprijinul reîntoarcerii în siguranță la clasă. Din contra, aș putea spune: atât evoluția epidemiologică- prin apariția și multiplicarea în țară a cazurilor cu noua tulpină de COVID-19-, cât și inabilitatea guvernanților de a clarifica și de ajusta cadrul legal necesar menținerii unor restricții mai mult decât necesare, de a găsi și de a implementa la firul ierbii, în școli, cele mai bune soluții pentru revenirea în siguranță la clase, mă conduc la concluzia că reluarea cursurilor în format clasic ar fi o greșeală, în acest moment extrem de dificil.

Textul acesta nu e o pledoarie pentru menținerea cursurilor online, înțeleg bine costurile (non)educației online pe care le plătește fiecare copil, profesor și părinte zi de zi. Înțeleg pentru că văd la cei apropiați mie cât de mult îi afectează pe cei mici – sau mai mari – înstrăinarea de colegi și prieteni, de profesorii lor sau lipsa rutinelor sociale elementare. Văd cum se adâncește, chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri iar dvs. le citiți, prăpastia între săraci și bogați, între cei care au șansa unui profesor dedicat și cei care împart, în cel mai fericit caz, telefonul deștept sau calculatorul familiei cu frații mai mari. Ori, în cazurile deloc puține, între ”norocoși” și cei pentru care școala e deja realitatea îndepărtată de acum un an.

Înțeleg toate aceste costuri. Întrebarea mea este, însă, asta: suntem, cu adevărat, pregătiți, pentru momentul 8 februarie în clase? De la decidenți, la autorități și lideri locali, au făcut aceștia tot ce e necesar pentru ca elevii, profesorii și noi toți să ne simțim și să fim în siguranță? Îndrăznesc să speculez și un răspuns: nu.

Desigur, miniștrii Sorin Cîmpeanu și Vlad Voiculescu pot să ne spună că situația epidemiologică situează localitatea X sau Y în scenariul verde. Dar cât de relevante sunt datele pe care se sprijină evaluarea, de vreme ce numărul testelor realizate parcă se subțiază pe zi ce trece? Și în ce măsură acest număr inacceptabil de mic de teste zilnice ne oferă o perspectivă corectă asupra situației de fapt? Însuși ministrul sănătății a contestat recent public relevanța testării.

Ne vor putea spune că se va testa în școli (cine o va face, nu știm; încă se aruncă pisica de la un ministru la altul), se va face, se va…., se va…. Dar cum anume s-a pregătit până acum momentul 8 februarie în clase?

Se discută din nou despre varianta scenariilor pe culori și a posibilității descentralizării deciziei la nivelul comunității locale. Dacă nu aș ști câteva persoane din grupul de decizie și buna lor credință, aș crede că varianta enunțată chiar de Președinte acum ceva timp nu este decât un virtuos exercițiu de pasare a responsabilității și de derobare de atributele funcției. De la intenție, la fapta în sine este, însă, cale lungă și multă muncă.

Experiența autonomiei locale în decizia privind deschiderea școlilor – sau suspendarea cursurilor – din toamna anului trecut s-a dovedit un fiasco la scurt timp după anunțul ministrului de la acea vreme, Monica Anisie. Ca urmare a escaladării situației epidemiologice, dar și a organizării defectuoase, elevii au revenit – unii, chiar după câteva săptămâni – în clasele virtuale. Ce ne face să credem că lucrurile vor sta altfel acum? Avem aproape un an de educație în pandemie, am învățat ceva în tot acest timp?

Îmi imaginez cum ar arăta o listă cu tot ce ar trebui decis, agreat, comunicat, învățat, implementat, monitorizat în minister, inspectorate și în  fiecare școală pentru ca o astfel de decizie – redeschiderea școlii –  să fie nu doar un proces reușit, dar să genereze încrederea comunității că viața elevilor, a profesorilor, a părinților sau bunicilor nu e pusă în pericol. În același timp, nu mă mint că ar exista la Ministerul Educației claritate cu privire la: scenariile și ipotezele de lucru în interiorul fiecărei opțiuni posibile, anticiparea și elaborarea de lanțuri de comandă pe verticala puterii pentru a asigura coerența, corectitudinea și eficiența deciziilor, monitorizarea și sprijinul continuu în teritoriu pentru ca în fiecare școală, din centrul Bucureștiului până la cel mai îndepărtat cătun, să existe condițiile igienico-sanitare și să fie respectate normele și protocoalele cerute de specialiști.

Datele de până acum arată că activitatea în spațiul școlii ar putea fi una sigură, cu două condiții interdependente. Pe de o parte, respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor de protecție în școală. Dar ceea ce poate ruina cu ușurință acest echilibru și așa fragil- și aici intervine a doua condiție preexistentă- este ceea ce se întâmplă în afara zidurilor școlii. Or, am tot văzut că de la poarta școlii încolo totul devine o loterie. Statul, prin instituțiile care ar trebui să vegheze la siguranța noastră, e într-o uitare de sine.   

Trăim într-un film în care nici ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, nici ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, or premierul Florin Cîțu și ceilalți responsabili pare că nu au înțeles gravitatea situației epidemiologice, cu toate semnalele internaționale privind noile tulpini ale virusului. Pare că toți aceștia și-au abandonat atributele funcțiilor într-un act de contemplare artistică a dezastrului, în vreme ce, pe lângă noi, vâjâie glontele. Informațiile pe care le avem în acest moment ne arată că și tulpina provenită din Marea Britanie și cea din Africa sunt mult, mult mai contagioase decât prima. Jumătate din cazurile înregistrate în Olanda în ultima săptămână sunt cu noua tulpină. În Portugalia, jumătate din totalul deceselor de la începutul pandemiei au fost înregistrate numai în luna ianuarie. În Australia, un singur caz de coronavirus închide în case peste 2 milioane de persoane, pentru 5 zile. Noua tulpina britanică a virusului zburdă nestingherită și prin România. Noi ne încăpățânăm să patinăm pe contrasens: cadrul legal prin care se poate decide menținerea sau relaxarea măsurilor restrictive e unul deja depășit, aprobat când forma aceasta mult mai contagioasă a virusului nu exista printre datele științifice. State întregi sunt astăzi în lockdown, noi deschidem restaurantele și discotecile. L-am auzit săptămâna trecută pe Vlad Voiculescu spunând răspicat că își dorește deschiderea școlilor și că orice măsură de relaxare este o greșeală, trimițând inclusiv depeșe publice comitetului de la București. Mi-a plăcut atunci atitudinea ministrului Voiculescu și am fost întru totul de acord cu ceea ce spune. L-am susținut pentru că și eu cred același lucru. Numai că, surpriză, ministrul Voiculescu încercase o frumoasă piruetă de PR: HG-ul care permitea relaxarea condițiilor era contrasemnat chiar de el. Să nu fi știut acesta din urmă cadrul legal când a ieșit cu declarațiile? Nu am idee. Ar fi avut obligația, potrivit responsabilităților funcției, să aducă în discuția Guvernului o nouă variantă de HG, în acord cu noua realitate? Cu siguranță, da. Nu ar avea susținere în Guvern, pentru că partenerii de guvernare sunt mai mult cu ochii la trezorerie și mai sensibili la semnalele HoReCa, decât la sănătatea și viețile noastre? Cred că ar fi avut sprijin public masiv dacă se afla într-o asemenea situație ingrată dar își asuma o ieșire publică pe subiect.   

De la responsabilități partajate, la responsabilitate pasată

Astăzi se decide soarta școlii și începutul noului semestru. O profesoară îmi scria în dimineața aceasta: ”dacă din poziția de ministru, cu acces la toate datele, oamenii aceștia pare că nu știu mare lucru din decembrie încoace, de ce să te aștepți de la mine, școală, să rezolv toate problemele de azi pe mâine?” O reacție de deznădejde a unui om care așteaptă decizii corecte din partea celor cu responsabilitate, pentru a se putea întoarce (fizic sau online) în liniște la elevii ei.

Am văzut și eu interviul-vedetă acordat de ministrul Sorin Cîmpeanu jurnalistului Marius Pancu de duminică seară. Am văzut un ministru fără răspunsuri, care rostea mecanic, militărește, aceleași idei din care aflam cu toții că el nu știe, nu poate,… el tace. Și când nu tace, vorbește, dar nu comunică.

”Putem să stăm în această tăcere (…) putem avea un test de rezistență, dle ministru” (jurnalistul Marius Pancu, în timpul emisiunii). Mă tem că nu ne permitem un test de rezistență în plină pandemie, cu sistemul medical aproape în colaps, elevii noștri cu pierderi masive, unele aproape imposibil de recuperat, cu nervii profesorilor și ai părinților întinși la maxim. Toți aceștia au nevoie de decizii corecte, care să țină cont nu doar de parametrii economico-financiari, ci și de cei sanitari și de capacitatea sistemului de a pune în aplicare eficient, ”în interesul educațional al elevului”, o decizie luată la centru.

Am văzut și răspunsul ministrului Vlad Voiculescu de aseară, în care nu a oferit nici o clarificare cu privire la scenariile luate în calcul, deși Ministerul Sănătății e cel care trebuie să ne pună oglinda epidemiologică în față. Sau un răspuns care să ne arate nouă, privitorilor, că știe ce are de făcut.

Astăzi se va lua o decizie cu privire la soarta școlii și a celor aproape 3 milioane de elevi din preuniversitar, și a altor peste 200.000 de profesori. Cu două săptămâni înainte, noi, societatea, dar și cei direcți implicați- directori, profesori, părinți- avem zeci de întrebări fără răspuns. Miniștrii ne promit organizare, profesorii amenință cu boicotul pentru că nu se simt în siguranță la școală. Răstimp, elevii nu mai pricep nimic din gâlceava narcisiacă  a adulților și speră că, la un moment dat, se vor întoarce la zarva vieții ”de dinainte”.   

Alergăm cu toții bezmetici pe culoar, dar nu știm nici încotro ne îndreptăm, nici regulile cursei. Îmi vine acum în minte una dintre replicile din Zorba Grecul.: ”Șefu’, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?”

___

Mirabela Amarandei este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, este director al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice în cadrul Universității din București și a fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru, în guvernul Cioloș.

Articolul Mirabela Amarandei: ”Șefu’, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?” (Zorba Grecul) apare prima dată în Edupedu.ro.

Close