Lucian Pintilie, directorul științific al Institutului pentru Fizica Materialelor: Despre reforma în cercetare

Lucian Pintilie, directorul științific al Institutului pentru Fizica Materialelor: Despre reforma în cercetare

Opinia aparține cercetătorului Lucian Pintilie, director științific al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor:

În ultimul timp se discută din ce în ce mai mult despre necesitatea unei reforme în cercetare. Sugestiile vehiculate în spațiul public vin însă numai dinspre unele părți ale sistemului de cercetare. 

Sunt de acord că o reformă a sistemului de cercetare este necesară, dar pentru o reformă reală și de succes este nevoie de un dialog cinstit și deschis între toți actorii sistemului de cercetare din țară, autorități publice cu atribuții în domeniu, învățământul universitar, Academia Română, INCD-urile, mediul privat. Încercarea de a impune numai viziunea și ideile unei părți a sistemului pentru tot sistemul nu va funcționa și va duce în permanență la fricțiuni. Fiecare componentă a sistemului de cercetare are asociații sau conduceri care să le reprezinte în conturarea unui plan de reformă. Toate aceste asociații și conduceri ar face bine să se consulte cu membrii pe care ii reprezintă, să le ceara idei, și să formuleze, pe baza acestor idei, o propunere de reformă cu care să meargă apoi la dialog până se ajunge la un proiect de reformă acceptabil pentru toată lumea. Altfel, doar ne jucăm de-a reforma și riscăm să pierdem și finanțările așteptate de la Comunitatea Europeană, că până acum nu avem nici PNRR, nici strategie națională CDI și de specializări inteligente, deci nu se pot absorbi bani nici din fondul de redresare și reziliență, nici din fondurile structurale și de coeziune. Și dacă lucrurile merg ca până acum, riscăm să nu accesăm nimic în următorii 2-3 ani. Cine va răspunde pentru asta?

În forma actuală sistemul de cercetare din țară, conform OG57/2002, are, în linii mari, 4 componente principale:

  • instituțiile de învățământ superior, în special cele care derulează și programe de masterat și doctorat, programe care presupun și activitate de cercetare;
  • institutele naționale de cercetare-dezvoltare (INCD);
  • instituțiile de cercetare ale Academiei Române (I-AR);
  • instituții private care au și activitate de cercetare în documentele de înființare.

După cum spuneam mai sus, fiecare are niște asociații sau conduceri care le pot reprezenta în dialogul necesar pentru a formula un plan realist de reformă a cercetării: instituțiile de învățământ superior au Consiliul Național al Rectorilor (CNR); INCD-urile au asociația directorilor generali și patronatul din cercetare-proiectare (acesta include și entități private); I-AR au prezidiul AR; unitățile private de cercetare sunt fie membre în patronatul din cercetare-proiectare, fie în alte asociații sau confederații patronale. La acestea se pot adăuga sindicatele, dar și organizații precum asociația Ad-Astra, deci toate acele organizații care reprezintă într-un fel sau altul instituțiile de cercetare și pe cercetători ar trebui sa participe la dialogul despre reforma în cercetare. 

Ar fi de datoria noului Ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării să îi cheme pe toți la discuții privind reforma în cercetare. Deocamdată, acest lucru nu s-a întâmplat. Aici ar mai fi de discutat și daca nu era mai oportună înființarea unui minister al învățământului superior și al cercetării, având în vedere că universitățile pregătesc resursa umană pentru cercetare. Așa, cu o parte a sistemului de cercetare ținând de Ministerul Educației, cu o parte ținând de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, alte parte ținând de AR, plus entitățile private, va fi greu de purtat un dialog constructiv privind reforma în cercetare, dar nu imposibil. Nu mai spun că la baza reformei ar trebui să stea o strategie pe termen mediu și lung privind domeniul cercetării, corelată cu strategii de dezvoltare în diverse sectoare industriale, agricultură, etc. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de un plan coerent de țară care să asigure o dezvoltare sustenabilă, competitivitate și reziliență în fața unor crize viitoare. Din păcate, un astfel de plan lipsește

Dar să revin la sugestiile apărute în spațiul public în legătură cu reforma cercetării în România:

  • Asociația Ad-Astra a propus, chiar înainte de alegeri, un pact național pentru cercetare pentru care, cel puțin formal, și-au exprimat adeziunea toate partidele din actuala coaliție de guvernare. Care sunt măsurile propuse în acest pact (vezi detaliat): 

“1. Evaluarea transparentă a performanței științifice a tuturor institutelor de cercetare din țară, inclusiv a Institutelor Naționale de Cercetare și Dezvoltare, a institutelor de cercetare ale Academiei Române și a sistemelor de cercetare din universități, de către un for științific internațional competent și independent de orice ingerință politică. Ca urmare a acestui proces de evaluare, se vor lua măsurile necesare de reformă instituțională.

2. Creșterea progresivă a alocărilor bugetare anuale pentru Cercetare și Dezvoltare până la 1,5% din PIB în 2025, după cum urmează: 0,5% în 2021, 0,8% în 2022, 1,1% în 2023, 1,3% în 2024, 1,5% în 2025.

3. Asigurarea unei scheme de finanțare stimulante, atât la nivelul institutelor de cercetare, cât și la nivelul cercetătorului, bazată pe principii exclusiv meritocratice. Pentru acest lucru, este nevoie de implementarea unei scheme de finanțare complementare formată din 2 părți:

a) finanțare de bază pentru asigurarea unui nivel de salarizare decent

și

b) finanțare adițională bazată exclusiv pe excelență, în funcție de performanțele științifice obținute de fiecare cercetător.

4. Creșterea graduală a numărului de cercetători prin încurajarea tinerilor absolvenți să devină cercetători, stimularea revenirii și integrării în sistemul de cercetare din țară a cercetătorilor valoroși din diaspora, precum și atragerea de cercetători străini în cadrul infrastructurilor naționale de CDI.

5. Asigurarea unei finanțări multianuale și predictibile pentru competițiile anuale de tipul celor aflate în desfășurare: „Tinere echipe (TE)”, „Proiecte postdoctorale (PD)”, „Proiecte Experimental Demonstrative (PED)”, „Proiecte de Cercetare Exploratorie (PCE)”, „Proiecte pentru Repatrierea Cercetătorilor din Diaspora (PRCD)”, „Proiecte Complexe de Cercetare de Frontieră (PCCF)”, precum și a altor instrumente de finanțare necesare.”

Punctul 1 pare OK, dar nu se menționează care ar fi acel for științific internațional care să facă această evaluare. Să fie vorba de ERC sau ceva similar? Unele institute naționale (INCD) au trecut prin evaluare internațională, cu comisii formate numai din specialiști străini din diferite țări ale Comunității Europene. Fiecare a venit cu viziunea lui despre ce înseamnă cercetarea și performanța în cercetare. Pe toți nu îi durea capul privind finanțarea, erau de la instituții de cercetare publice, aveau finanțare de bază asigurată. Banii pe care îi câștigau la competiții îi utilizau pentru a plăti doctoranzi, post-doci, cercetători seniori invitați, sau pentru achiziția de echipamente. Nu aveau voie să își crească salariile din proiectele câștigate. Erau deci oameni care făceau efectiv cercetare și puteau produce liniștiți rezultate, nu pierdeau 30 % din timp sau mai mult cu birocrația impusă de autoritățile de la noi. O productivitate de 2 lucrări pe cap de doctor li s-a părut modestă, în instituțiile lor media era aproape dublă. Deci, cine și cum va evalua un sistem de cercetare cu enorm de multe reminiscențe din perioada comunistă, în care multă lume deplânge dispariția industriei românești pentru că, în felul ăsta, le-a dispărut „beneficiarul cercetării”? 

Punctul 2 mi se pare nerealist, ținând cont de istoricul ultimilor ani. Uitați-vă la propunerea de buget pe anul 2021, care se apropie cumva de 0.18 % din PIB, departe de cei 0.5 % propuși de către Ad-Astra.

Punctul 3 ar fi și el OK, dar asta ar însemna ca toate INCD-urile să devină instituții publice, cu finanțare instituțională de bază care să acopere cheltuielile recurente de funcționare, după o schemă de salarizare unitară pentru toate instituțiile de cercetare, fără discriminare că unele sunt universități sau instituții AR și altele nu, și fără discriminare între veniturile salariale ale personalului didactic și ale celui din cercetare (vezi echivalentele din Legea Educației). Trecerea INCD-urilor pe baze bugetare ar însemna însă o cheltuială care nu știu dacă poate fi acoperită din bugetul actual. În plus, lipsa unor criterii meritocratice pentru a diferenția veniturile între cei care fac ceva performanță și cei care doar încasează salariul va duce, treptat, la dispariția oricărui interes pentru a mai face ceva în cercetare. Aici ar trebui introdus un sistem stimulativ de bonusuri sau sporuri salariale în funcție de performanță, altfel, ca și în alte instituții publice, lumea o sa încaseze salariul, o sa livreze niște rapoarte și gata. Și punctele următoare par OK, dar fără discriminări între finanțările celor din țară și a celor din străinătate, cu sume mai consistente pe proiecte, și cu competiții periodice, cu termene clare de derulare pe fiecare ciclu financiar.

  • Din mediul universitar au venit unele propuneri, cele mai importante din partea domnului rector al UBB, care este și actualul președinte al CNR. Dintre ele, menționez „necesitatea unei file de buget separate pentru cercetarea din universități” pentru că, nu-i așa, „cercetarea la nivel internațional se întâmplă, major, în universități”. Se pare că domnul rector uită de existența unor organisme de cercetare gen CNRS în Franța, CNR în Italia, CSIC în Spania, Max Plank, Fraunhofer, Helmholtz în Germania, etc. Până și în SUA există o rețea de laboratoare naționale. Un alt subiect promovat de domnul rector este cel al super-universităților create prin decizii politice în Ungaria, pentru a fi finanțate din fondurile din programul de redresare și reziliență. Într-adevăr, o astfel de clusterizare nu este posibilă decât politic, dar nu știu cât de eficientă este. Reamintesc ca și în România au fost astfel de clustere, generate în comunism pentru a pune în practică teoria educație-cercetare-producție. Spre exemplu, la Măgurele au existat în epocă institutele de cercetare sub cupola IFA, Facultatea de Fizică și Fabrica de Aparatură Nucleară. 
  • Ultima propunere care mi-a atras atenția a fost cea promovată de un grup de cadre didactice universitare și cercetători de la instituții de cercetare din țară și străinătate. Puteți găsi textul atât pe Edupedu.ro cât și pe Contributors. Ideea centrală este de a înființa un Consiliu al Cercetării, care să includă și o unitate executivă, și care să preia integral sarcinile celorlalte consilii consultative și ale UEFISCDI. Cu tot respectul pentru inițiatorii demersului, mi se pare o încercare destul de evidentă de a obține controlul fondurilor pentru cercetare. Cu alte cuvinte, UEFISCDI, după ce l-am lăudat ca exemplu de obiectivitate și bune practici, nu mai este bun pentru că, la ultimele competiții de proiecte, rezultatele evaluărilor nu au fost cele așteptate de o parte dintre cercetători. Ca urmare, îl înlocuim cu altă structură, aparent depolitizată și controlată integral de cercetători. Nu cred că o structură de acest gen va fi mai obiectivă și corectă decât ceea ce există acum. Inevitabil vor fi nemulțumiți și de această structură. Apoi, cine va evalua activitatea noii structuri, să vadă dacă este corectă și imparțială față de toata lumea?

După cum se poate observa, propunerea Ad-Astra este mai completă, incluzând atât necesitatea unei evaluări a tuturor instituțiilor de cercetare, cât și necesitatea unei finanțări mai mari și predictibile, o politică de resursă umană care să atragă mai mulți tineri către cercetare, etc. Celelalte propuneri vizează doar partea financiară și controlul acesteia. 

Bună parte din aceste propuneri au fost incluse într-o formă sau alta în programul de guvernare (vezi detaliat). Voi face doar câteva comentarii, privitor la program:

  • În legătură cu finanțarea, mi se pare foarte ambițioasă ținta de 1 % din PIB pentru cercetare în 2024. Greu de crezut că se va face în 4 ani ce nu s-a făcut în precedenții 10-15 ani. Dacă îmi aduc bine aminte, prima oară ținta de 1 % era pentru 2010, apoi, pe motive de criză economică în perioada 2008-2011, a fost mutată pentru 2020. Rezultatul este știut, alocarea publică pentru cercetare nu a crescut ci a scăzut, ca procent din PIB. Noroc cu creșterea PIB-ului, care a permis ca suma absolută alocată cercetării să rămână relativ constantă, undeva la 1.4-1.5 miliarde lei în ultimii 5 ani (mă refer la suma efectiv consumată, rectificările bugetare la cercetare fiind mai mereu negative).
  • Modernizarea legislației este într-adevăr necesară. OG 57/2002 cu toate modificările ulterioare nu mai corespunde realităților, iar statutul cercetătorului (legea 319) datează din 2003. Întrebarea este dacă armonizarea și simplificarea legislației se referă la toate componentele sistemului de cercetare, sau numai la unele din ele.  
  • Reorganizarea UEFISCDI, prevăzută în programul de guvernare, pare a fi la baza propunerii de înființare a unui Consiliu al Cercetării, nu mai repet ce am spus mai sus. Pare a fi o încercare de a schimba persoanele care controlează banii cercetării, cu toate avantajele care decurg din aceasta poziție.
  • Apelarea la mecanismul de Policy Support pentru evaluarea politicilor publice în cercetare pare cam tardivă, având în vedere că țări precum Danemarca, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldovă (vezi detaliat) au utilizat deja această facilitate pusă la dispoziție de Comisia Europeană. Cam toți vecinii noștri au apelat la acest suport, noi abia acum apelam. Din câte îmi aduc aminte, evaluări ale sistemului de cercetare s-au mai făcut, de către Banca Mondială sau de către alte entități internaționale. Toate au subliniat necesitatea reformării și acordarea finanțării pe baze meritocratice. Evaluarea INCD-urilor demarată în 2011 a fost o cerință a unei astfel de analize. Din păcate sensul a fost distorsionat și s-a ajuns la ce există în momentul de față, instituții care consumă fonduri fără să producă mare lucru și instituții care mai fac și ceva cercetare dar nu au finanțare suficientă pentru a se dezvolta la masa critică care să le transforme în competitori puternici la nivel internațional. În acest sens, primul pas constă în asigurarea unei finanțări predictibile pentru toate componentele sistemului de cercetare, pe bază de costuri recurente, costuri verificate în contabilitate care să asigure menținerea resursei umane și a funcționalității infrastructurii de cercetare. Sunt multe aspecte de discutat, dar nu este ceva imposibil.
  • Legat de ceea ce prevede programul în legătură cu infrastructura de cercetare, înainte de alte investiții (domnul Bolos dorea să aloce 600 milioane euro pentru 4 noi instituții de cercetare, o sumă colosală, nu știu cine ar lucra în aceste noi instituții din moment ce ponderea angajaților în cercetare, echivalent norma întreagă, reprezintă sub 0.2 % din populația activă), ar trebui inventariate corect și analizate din punct de vedere al gradului de ocupare și al performanței infrastructurile deja existente. Nu numai cele de interes național ci tot ce s-a construit în ultimii 10-12 ani din fonduri structurale prin programele POS-CCE și POC. Centre de cercetare noi, echipate modern, au răsărit ca ciupercile peste tot, unele ar trebui să fie funcționale de cel puțin 10 ani. Ar trebui văzut acum dacă investițiile respective au produs ceva sau au fost bani consumați degeaba pentru a satisface ambiții și orgolii locale. În multe cazuri problema principală în operarea acestor infrastructuri o reprezintă lipsa resursei umane calificate sau înalt calificate, care să știe să utilizeze echipamentele respective și să scoată rezultate din ele.
  • În ceea ce privește ideea de atras 100-150 specialiști din străinătate în fiecare an, în sine nu este rea. Dar de ce așa puțini? Și de ce prin mecanisme de finanțare discriminatorii față de specialiștii din țară? O fi prăpădit sistemul de cercetare din Romania, sub-finanțat și vai de el, dar tot mai sunt grupuri, dacă nu chiar instituții, cu rezultate decente atât în ceea ce privește vizibilitatea internațională cât și dezvoltarea de aplicații.
  • Una din măsurile propuse în program are în vedere evaluarea INCD-urilor, a institutelor AR și a unităților de cercetare din universități, ceea ce este absolut corect și necesar, numai că centrele de cercetare din universități dispar atunci când vine vorba de evaluare de către echipe de experți internaționali. Să fie doar o scăpare?
  • În fine, în ceea ce privește acordarea de proiecte în sistem exclusiv competițional, este fezabilă doar în condițiile în care există o finanțare de bază predictibilă pentru toată lumea (incluzând salarizare decentă pentru întreg personalul din instituția de cercetare, fonduri pentru utilități, reparații, mentenanță și orice alte cheltuieli sunt necesare pentru menținerea în funcțiune a infrastructurii), și dacă există o evaluare echitabilă a proiectelor (nu ca la ultima competiție PCE, cu cel mai mare procent de contestații depuse între competițiile organizate în ultimii ani). 
  • În ceea ce privește stimularea cooperării public-privat aș avea o sugestie:  continuarea proiectelor de tip POC-G „transfer de cunoștințe la operatorul economic” dar cu mult mai puțină birocrație și cu mult mai multă flexibilitate în utilizarea fondurilor. De altfel, birocratizarea excesivă și lipsa de flexibilitate în utilizarea fondurilor alocate pe proiect a devenit definitorie pentru toate proiectele finanțate din PN3 și fonduri structurale. Pentru orice realocare trebuie justificări, aprobări, acte adiționale, etc. Timp pierdut pentru cercetare. Prin contractul de finanțare directorul de proiect se angajează la atingerea unor obiective și producerea unor rezultate. Ar trebui lăsată sa utilizeze resursele, inclusiv cele financiare, cum crede că este mai bine pentru a atinge obiectivele și livra rezultatele promise, evident respectând transparența și legalitatea în utilizarea fondurilor alocate.

_______________________________________________________________________________

Despre autor:

Dr. Lucian Pintilie este angajat al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INCDFM) din 1987. Doctor în Fizica din 1995, cercetător științific gradul 1 din 2001, șef de laborator în perioadele 1997-2001 și 2013-2016, director general între 2008 și 2013, director științific din 2016. În perioada 2001-2007 a efectuat stagii de lucru în Portugalia (Universitatea do Minho, Braga) și Germania (IKZ-Berlin și institutul Max Planck din Halle).

Articolul Lucian Pintilie, directorul științific al Institutului pentru Fizica Materialelor: Despre reforma în cercetare apare prima dată în Edupedu.ro.

Close