Învățătoarea Cristina Lazurca: Despre online, cu dragoste şi abjecţie, mai ales abjecţie

Învățătoarea Cristina Lazurca: Despre online, cu dragoste şi abjecţie, mai ales abjecţie

Poate ştiţi despre experimentul meu de pe Facebook, în care am notat tot ce mi se întâmplă în primele patru zile de învăţământ online. Nu am notat şi concluziile acestui experiment, dorindu-mi să mă menajez pe mine însămi – vă asigur că nu a fost deloc uşor.

Nimeni nu s-a gândit, sau cel puţin eu nu am auzit ca vreo autoritate să îşi pună problema, că această comunicare virtuală cu elevii şi părinţii acestora poate fi extenuantă. Nu vreau să dezvolt prea mult subiectul. Vă spun doar atât: într-o corporaţie comunicarea, atât cea faţă în faţă, cât şi cea virtuală, se exersează. Adică oameni cu facultate se pun de acord asupra timpului în care poţi răspunde la un email sau la un mesaj pe Messenger sau pe WhatsApp, află cum să găsească o informaţie care a fost postată deja pe un grup, ca să nu întrebe fix ce tocmai a fost postat , învaţă să aibă răbdare până primesc o informaţie şi exersează inclusiv formule de salut, de încheierea unui mesaj, învaţă cum să fie cât mai expliciţi, mai asertivi şi aşa mai departe.

Ei bine, de când cu învăţământul online noi ne aşteptăm de la elevi şi părinţi să folosească toate aceste tehnici de comunicare virtuală ca şi cum ar fi corporatişti. În realitate când postez un mesaj, sunt copleşită de întrebări, de cele mai multe ori în privat, chiar dacă mesajul a fost pe grup. Sigur că am opţiunea de a nu mai răspunde la nelămuriri, sau de a răspunde doar într-un anumit interval orar, cel convenit. Însă pentru ca acest principiu să funcţioneze elevii şi părinţii în cauză trebuie să aibă oarecare abilităţi de organizare – să ştie să aştepte răspunsul, dacă au ceva de întrebat să-şi noteze ca să nu uite şi să aştepte intervalul orar stabilit de comun acord pentru a suna. Adică să fie, din nou, corporatişti.

Mie nu mi s-a întâmplat să dau peste astfel de părinţi şi copii. Mie dacă îmi scria cineva un mesaj şi nu răspundeam în cinci minute îmi mai scria şi de pe alt cont, al copilului sau al altei rude, ca în următoarele zece minute să am deja şi două apeluri pierdute de la aceeaşi familie. În aceste condiţii, după câte astfel de situaţii te hotărăşti că nu mai răspunzi la apeluri şi mesaje decât în intervalul orar convenit? După o zi, după două? Când ţi se face deja rău? Când îţi atrag atenţia cei din jur că eşti total absent de la viaţa de familie, discuţii cu prietenii etc?

În experimentul despre care v-am vorbit mi-am propus să fiu total obiectivă şi nepărtinitoare. Mi-am propus să observ şi să notez aspectele pozitive ale învăţământului online, la fel ca şi pe cele negative, fără să le minimalizez pe niciunele şi lăsând cale liberă pentru absolut orice concluzie. 

Pentru început trebuie să recunosc că pentru mine a fost extrem de dureros. Eu aveam în minte experienţa total nereuşită din primăvară când, cu toate eforturile posibile, nu am reuşit să-i fac pe anumiţi copii să se conecteze, nici să-mi trimită teme, nici să facă vreo activitate intelectuală în această perioadă. Ştiind deci strădaniile mele, m-a durut enorm să văd la televizor sau pe Facebook profesori şi învăţători care vorbeau despre succesul învăţământului online. Sigur că experienţa lor pozitivă şi efortul lor sunt demne de laudă. Totuşi, eu aş face nişte precizări.

E foarte greu să tragem o concluzie despre învăţământul online după o perioadă atât de scurtă şi neavând practic nicio evaluare a activităţii. Sigur că pentru noi, învăţătorii, succesul învăţării online poate fi reprezentat de faptul că toţi elevii, (sau majoritatea, în cazul meu) se conectează la lecţii şi postează temele. Dar nici postarea temelor şi nici conectarea şi nici chiar faptul că reuşim prin diferite tehnici să îi ţinem pe copii atenţi şi implicaţi în timpul lecţiilor nu înseamnă că demersul nostru educaţional a avut succes. Ca să putem trage o astfel de concluzie ar trebui să avem o evaluare a cunoştinţelor acumulate exclusiv online, fără a se ţine cont de meditaţii, iar lucrul acesta este imposibil. Niciun părinte nu e atât de inconştient să îşi lase copilul doar cu ce se învaţă în online.

Deci dacă ar fi să enumăr aspectele pozitive ale învăţământului online aş începe cu faptul că ne-a obligat pe toţi, prin eforturi mai mici sau mai mari, uneori inumane (nu mă pot abţine să n-o spun) şi total lipsite de deontologie, după caz, să învăţăm să comunicăm virtual. Şi când spun să învăţăm să comunicăm nu mă refer la folosirea tehnologiei sau a diferitelor platforme, ci la găsirea acelor mesaje, acelor formule la care elevii mei şi părinţii lor să reacţioneze. Găsirea unui ritm de a primi să a trimite mesaje care să fie satisfăcător pentru cei cu care comunicam, dar care să îmi permită totuşi să trăiesc. Foarte mulţi dintre colegii mei s-au arătat revoltaţi că trebuie să îşi folosească propriile device-uri şi propria conexiune la internet. Eu eram revoltată pentru că dintr-o dată trebuia să pun nişte limite comunicării virtuale cu părinţi, copii, colegi şi superiori, limite pe care nimeni nu părea că le acceptă. Dar mă rog, scopul scuză mijloacele. Îmi dau seama că am deviat şi că ar trebui să continui cu aspectele pozitive. 

Oricât aş fi de împotriva sistemului online (na, că am renunţat la obiectivitate), trebuie să recunosc că m-am bucurat când am observat că la lecţiile mele virtuale participă 21 de copii din 23, după ce în primăvară am avut maximum 12. Şi m-am bucurat şi când copiii cu o situaţie materială foarte modestă au primit tabletă de la şcoală. Şi m-am bucurat şi când s-au conectat şi ei pentru prima oară, când ne-au salutat pentru prima oară. Sunt momente memorabile. Toţi copiii din secolul nostru trebuie să ştie să folosească tehnologia. O prietenă mi-a spus că din punctul ei de vedere, cel mai mare beneficiu al învăţământului online este faptul că şcolile au făcut eforturi să se doteze, să aibă aparatură şi internet, să le asigure şi copiilor device-uri. Da. sunt de acord. E un beneficiu major. 

În ce priveşte aspectele negative, aş începe prin a scoate în evidenţă că comunicarea virtuală nu înseamnă doar să ştii pe ce butoane să apeşi ca să porneşti calculatorul sau tableta, sau unde trebuie să dai click ca să expediezi un mesaj. Comunicarea virtuală înseamnă să poţi descifra un mesaj scris sau vorbit, ceea ce face să fie foarte dificilă sau imposibilă pentru anumite categorii de persoane. Majoritatea dintre noi am uitat cum era în perioada de dinainte de a învăţa scrisul şi cititul. Avem impresia că aveam exact aceeaşi capacitate de a descifra mesaje pe care o avem acum, doar că nu cunoşteam literele. E ca în marketing. În firmele mici, care nu îşi permit un departament de marketing se angajează un om sau o firmă pentru un anumit proiect. De obicei, când se face evaluarea se constată, în mod eronat, că lucrurile ar fi mers la fel şi fără om de marketing, doar cu strategia şefului. Cam aşa e şi cu scrisul şi cititul. Noi, cei care ştim să scriem şi să citim avem senzaţia că aceste abilităţi nu ne oferă nimic în afara faptului de a putea citi ceva şi evident, de a putea scrie. Şi că dacă nu am citi şi nu am scrie viaţa noastră s-ar derula fix la fel, dar fără citit şi scris. Şi am avea fix acceaşi abilitate de a afla informaţii. Şi am şti ce să facem ca să suplinim faptul de a nu putea să citim şi să scriem. Şi că pentru a învăţa ceva îţi trebuie doar voinţă. Pentru că, uite, internetul e plin de informaţie, mai sunt şi emisiunile şcolare de la televizor. Însă nu este aşa. Atunci când nu ştii să scrii şi să citeşti îţi lipsesc şi strategiile care să te ajute să înveţi. Oricât ar părea de simplu să memorezi o poezie, pentru un copil care nu ştie să scrie şi să citească şi ai cărui părinţi nu ştiu să scrie şi să citească, este imposibil. Şi chiar şi când copilul a învăţat alfabetul şi deja citeşte, învăţarea unei poezii presupune o strategie pe care el, dacă nu vine la şcoală şi dacă părinţii lui nu îl ajută (pentru că nu ştiu sau pentru că nu vor) nu are cum să şi-o formeze. Foarte mulţi copii defavorizaţi vin zilnic fără teme la şcoală. Pentru ei singura şansă de a învăţa ceva este participarea la lecţie.

Să nu uităm că pentru a învăţa îţi mai trebuie şi motivaţie, pe care ţi-o formezi cu ajutorul adulţilor din jurul tău, urmându-le sfaturile şi exemplul. Trebuie să ştii şi să îţi autoimpui să te concentrezi asupra unui singur subiect, cel al temelor. Să ştii să citeşti o cerinţă sau o indicaţie scrisă şi să ţii cont de ea în rezolvarea temei. Cei care lucrează cu copii de şcoală primară au observat că aceştia au tendinţa să se repeadă pe rezolvarea unui exerciţiu înainte de a termina de citit cerinţa sau se reped asupra răspunsului la şcoală înainte de a asculta întrebarea până la capăt. Unul din lucrurile pe care le facem la şcoală şi care trebuie exersat în permanenţă, nu este suficient să îl aducem în discuţie o singură dată, este chiar cel al învăţării răbdării şi al citirii/ ascultării cu atenţie a unui enunţ. 

Şi oricât vi s-ar părea de greu de crezut, nu pentru toţi părinţii învăţarea arată la fel. Haideţi să facem un experiment. Aveţi de reţinut nişte informaţii. Detalii despre un nou produs al fimei unde lucraţi. Aţi primit un video cu o reclamă la produsul respectiv şi aveţi şi un text în care este descris produsul. Cum procedaţi? Ţineţi cont – nu ştiţi nimic despre acel produs – sunteţi nou în firmă sau aţi schimbat recent departamentul. Citiţi textul de descriere? Urmăriţi video, eventual în timp ce faceţi altceva – ordine pe birou sau o mâncărică, dacă lucraţi de acasă? Alegeţi doar una dintre aceste modalităţi? sau apelaţi la amândouă, pentru a fi sigur că aţi aflat tot ce se putea afla şi pentru a fixa informaţiile în memorie? Ei bine, nu toţi părinţii şi probabil nu toţi oamenii de pe Pământ sunt conştienţi de faptul că pentru a intra în posesia informaţiilor din textul scris şi din filmare este nevoie să citeşti textul şi să urmăreşti filmarea. Într-o firmă unii se bazează că o să înţeleagă despre ce este vorba din discuţiile colegilor. Tot aşa, în cazul copiilor, unii părinţi speră că de aceştia se va lipi informaţia în mod miraculos în clasă în timpul discuţiilor pe marginea temei. Pentru această categorie dovezile de inteligenţă primează în faţa efortului de a învăţa. Poate aţi auzit şi voi părinţi vorbind despre propriii copii astfel: „e foarte deştept, să-l vedeţi cum butonează toată ziua la telefon. Să vedeţi cum se pricepe, toate le ştie. Nu-i atent la ore, da-i deştept”. Ştiu că pare o exagerare, dar nu este. Chiar există o astfel de categorie de părinţi cărora, în plus, nu li se pare nimic ieşit din comun că băiatul sau fata lor îşi închide camera şi pleacă din faţa calculatorului doar pentru a face o farsă doamnei sau colegilor, lipsind astfel de la o mare parte a lecţiei. Poate că şi vouă vi se pare o farsă drăguţă, şi într-o oarecare măsură chiar este, dar dacă se repetă zilnic acel copil pierde informaţii semnificative pe care el, fiind încă mic, nu ştie să le recupereze. O parte dintre voi veţi da vina pe părinţi. Nu şi eu. Mie mi se pare că ne-am propus deja ceva total nerealist atunci când i-am inclus şi pe părinţi în ecuaţia învăţării. Nu avem cum să-i convingem pe părinţi ce înseamnă învăţarea şi că anumite comportamente sunt bune pentru învăţare, iar altele sunt nocive, pentru că nu avem timpul şi energia necesare şi nici nu ştim dacă ei au vreo disponibilitate în acest sens. Nu putem controla cunoştinţele pe care le au, nici convingerile despre viaţă şi nici nu este obiectul muncii noastre. Eu cred că lucrurile ar merge mult mai bine, dacă am începe să ne concentrăm exclusiv pe copii şi i-am lăsa pe părinţi în pace.

De multe ori în timpul lecţiilor online aud cum părinţii le dau sarcini copiilor care nu au nicio legătură cu şcoala. Indicaţii de genul: „vezi, dacă mă caută Veta, îi spui că am plecat la magazin”. Credeţi-mă pe cuvânt, acel copil nu se va concentra la lecţie, ci va sta în faţa camerei aşteptând să apară Veta. Şi întreg demersul nostru cu online-ul nu prea are cum să reuşească în acest caz, pentru că nu e un caz unic şi pentru că nu poţi schimba mentalitatea unor astfel de părinţi peste noapte. Şi ca să vă conving o să vă mai dau un exemplu cât se poate de real. Un prieten IT-ist îşi vizitează bunicii de la ţară după terminarea facultăţii. Bunicul, om gospodar şi foarte muncitor îl întreabă: „No, terminat-ai facultatea?” „terminat” „găsitu-ţi-ai servici” „găsit” „ce lucri?” „fac soft, bunicule” „Ce-i aia soft?” prietenul meu îi explică, cât mai pe înţelesul lui ce înseamnă soft. „No, lasă prostiile şi pune mâna pă lucru”. 

Pentru aceşti părinţi munca la calculator este ceva neserios, ceva care nu presupune niciun fel de efort şi care nu necesită niciun fel de pregătire prealabilă ( în sensul de a te asigura că nu mai ai nevoie să te ridici de la calculator pentru satisfacerea unei nevoie precum aceea de a bea apă sau a merge la toaletă, şi astfel să pierzi o parte a lecţiei).

Ca să nu mai spun că implicarea părinţilor înseamnă de fapt în unele cazuri convingerea copilului să îşi facă temele prin metode total nepedagogice. Pentru mulţi părinţi temele sunt un scop în sine, iar pentru realizarea lui se pot folosi orice mijloace, chiar şi constrângerea. Această atitudine îi demotiveză pe elevi şi îi face să urască învăţatul. 

Tot la aspecte negative aş aminti şi faptul că în clasele mici copiii nu înţeleg ce au greşit şi dacă au greşit doar comparând tema lor cu un model. Pentru a-i face conştienţi de o greşeală trebuie discutată fiecare situaţie în parte, ceea ce în condiţiile învăţării online este imposibil. Şi tot aşa, la această vârstă trebuie verificat prin întrebări ce au înţeles copiii dintr-un enunţ sau dintr-o cerinţă. La un moment dat, pe când studiam un text, le-am dat sarcină copiilor să îşi noteze în caiete explicaţia cuvintelor necunoscute şi apoi să facă propoziţii cu două dintre ele. Cineva a făcut trei propoziţii. Cu cuvintele „două”, „dintre” şi „ele”. 

Şi vă mai rog să ţineţi cont că pentru a învăţa îţi trebuie o disciplină de viaţă, pe care copiii defavorizaţi nu au unde să şi-o formeze. Ei nu au în apropiere oameni care au reuşit învăţând, care se organizează îmbinând viaţa de familie cu serviciul, cu sportul, activităţile de relaxare şi aşa mai departe. E foarte greu să fii mic şi să îţi planifici orele la care trebuie să te conectezi la lecţie, timpul în care îţi faci temele, momentele în care mănânci, în care înveţi, în care eventual îţi dai seama ce nu ai înţeles pentru a întreba pe grup sau a doua zi la lecţia online. Aşa ceva e imposibil pentru orice copil, aş spune, însă pentru majoritatea aici intervin părinţii care îi ajută la teme, le spun cum să se organizeze, îi ajută să îşi dea seama ce n-au înţeles şi îi încurajează să întrebe. Sunt sigură că acum unii dintre dumneavoastră veţi spune că nu putem să avem o rată de succes de 100%. Aşa este. Dar ce ne facem cu acei copii care nu reuşesc să înveţe online, pentru că învăţarea online la vârste mici presupune, oricum am lua-o, implicarea părinţilor? 

Cine mai are, în zilele noastre, acces la învăţare?

De când sunt învăţătoare am tot auzit de învăţământul finlandez. Pentru că eram implicată, am auzit mai ales partea în care învăţământul finlandez a reuşit eradicarea analfabetismului şi a analfabetismului funcţional. La un moment dat am aflat despre un workshop care se ţinea şi în oraşul meu. Bineînţeles că m-am înscris. Ei bine, deşi în materialele de promovare se vorbea despre eradicarea analfabetismului, la workshop nu a fost deloc vorba despre aşa ceva. La final mi-am exprimat nemulţumirea. Şi pentru că mi-am susţinut punctul de vedere, nişte doamne din public au izbucnit: „ei lasă, că năcăjiţi din ăştia avem toţi în clasă. Nu ai ce să le faci”. De atunci am citit o mulţime de articole despre o mulţime de experienţe ale profesorilor români emigraţi sau ale părinţilor, care ne vorbeau despre superioritatea învăţământului finlandez sau suedez sau de unde o mai fi, faţă de învăţământul românesc. Acolo, în caz că nu ştiaţi, nu există copil prost, ci doar copil care are nevoie de mai mult timp pentru a învăţa ceva. Şi pentru fiecare copil sistemul are o strategie. Practic acolo nu există năcăjiţi, cărora să nu avem ce să le facem, ci toţi copiii au acces la învăţare. Toţi! Nu doar cei cu părinţi corporatişti şi care ştiu să comunice online, nu doar cei cu părinţi politicoşi, binecrescuţi şi dispuşi să îi ajute la lecţii sau dispuşi să le dea meditaţii. 

De fapt, scriind acest articol îmi dau seama de încă un atu al învăţământului online, pe care nu îl sesizasem până acum. Învăţământul online a scos în evidenţă faptul că oricine se poate ocupa de învăţarea unui copil, nu doar noi, cei care ne-am pregătit pentru asta. Astfel că şcoala nu mai reprezintă în zilele noastre nimic altceva decât un loc unde copiii stau în siguranţă o anumită perioadă de timp, care în cele mai multe cazuri coincide cu perioada în care sunt părinţii la serviciu. Dacă generaţia asta ar fi fost la fel de independentă ca generaţiile din anii 80, cei cu cheia de gât, nici nu ar mai fi fost nevoie de şcoală. Ne-am fi descurcat cu toţii doar cu meditaţiile. Mai puţin năcăjiţii. Dar lor oricum nu ai ce să le faci. 

____

Cine este Cristina Lazurca

Sunt trainer şi am absolvit un masterat de scriere dramatică. Am creat propriul concept de teambuilding intitulat Jurnalul inspirațional, bazat pe activităţi care se fac la cursurile de scriere creativă. Din septembrie 2017 sunt învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad”.

Articolul Învățătoarea Cristina Lazurca: Despre online, cu dragoste şi abjecţie, mai ales abjecţie apare prima dată în Edupedu.ro.

Close