Fenomenul Piața Universității – explicat de Universitatea din București

Fenomenul Piața Universității – explicat de Universitatea din București

La împlinirea a 30 de ani de la cea mai amplă mișcare anticomunistă din Europa de Est – Fenomenul Piața Universității -, Universitatea din București a lansat website-ul www.piatauniversitatii.unibuc.ro, un exercițiu de memorie colectivă și de dezbatere publică despre momentele din aprilie – iunie 1990. Instituția de învățământ superior a realizat și publicat aici interviuri-mărturii ale celor care au participat la Fenomenul Piața Universității, o sinteză a presei vremii, precum și o expoziție digitală.

Redăm mai jos Fenomenul Piața Universității, explicat de Universitatea din București:

“În România, tranziția postcomunistă a fost îngreunată de fragilitatea tradiției democratice, care, deși data din a 2-a jumătate a sec. al XIX-lea, fusese întreruptă brutal de instaurarea unei serii de dictaturi de dreapta (1938–1944) și de stânga (1945–1989). Dintre toate țările cuprinse de revoluție în 1989, România s-a singularizat prin gradul de persistență a  anumitor forme mentale, instituționale și politice neo-autoritare care s-au perpetuat după dispariția totalitarismului. Dacă acceptăm conceptul de „post-totalitarism”—așa cum a fost el formulat de Václav Havel (Puterea celor fără de putere), Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus (Dictatura asupra nevoilor)—drept faza de descompunere a regimurilor comuniste din fostul Bloc sovietic, atunci România a reprezentat excepția, în măsura în care dictatura lui Nicolae Ceaușescu a simbolizat radicalizarea sistemului politic. Această perspectivă poate explica atât sfârșitul violent al comunismului dinastic, cât și nașterea spasmodică a regimului care i-a urmat.

Fenomenul Piața Universității a luat naștere în acest climat de incertitudine post-revoluționară. Este vorba de un context post-comunist pe care gânditorul politic polonez Leszek Kołakowski („filosoful Solidarității”) îl vedea tulburat de moșteniri leniniste tenace, pe care le-a numit — referindu-se la transformarea vechilor elite și la persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim —„ruine mișcătoare”.

Societatea civilă românească era difuză, precară și fragilă în anii 1980, în vreme ce „societatea necivilă” (Nomenclatura) crescuse exponențial ca parte a elefantiazisului instituțional al autocrației ceaușiste. Decembrie 1989 a făcut să dispară cele mai aberante trăsături ale vechiului regim, inclusiv cuplul dictatorial, însă, dintre toate marile răsturnări politice ale acelui annus mirabilis 1989, Revoluția română a fost singura însoțită de violență la scara întregii țări și de vărsare de sânge (peste 1.000 de morți). Mare parte din istoria acelor evenimente a rămas învăluită în mister inclusiv din cauză că noii deținători ai puterii (Ion Iliescu și asociații săi) au construit o narațiune menită să acrediteze imaginea lor de democrați autentici. În realitate, aceștia se făceau ecoul perestroikăi lui Mihail Gorbaciov (reforme limitate pornite de la vârf) și detestau orice formă de auto-organizare societală spontană.

Conflictul dintre noii guvernanți („puterea”) și societatea civilă în curs de cristalizare a atins repede apogeul, în iunie 1990, atunci când un guvern ce câștigase în luna mai alegerile generale cu un scor zdrobitor a apelat la forțe extra-legale (minerii din Valea Jiului) pentru a suprima protestele anti-comuniste din Piața Universității și din alte locuri. Ca urmare a acelui episod traumatic, i-au trebuit ani de zile societății civile românești spre a se regrupa și revendica o sferă publică robustă.

În pofida unui traumatic eșec, fenomenul Piața Universității (sau „Golaniada”) a fost, așa cum remarca și Ruxandra Cesereanu într-un editorial din revista 22, „cel mai radical și moral discurs anticomunist al societății civile după căderea dictaturii ceaușiste în România”. Lunga ocupare a Pieței Universității, începută pe 22 aprilie 1990, avea să fie, până la urmă, izolată și marginalizată de presiunile și manipulările puterii. După alegerile din mai, cele mai multe grupuri informale de protestatari care participaseră la crearea „primei zone libere de neocomunism” s-au retras. Opoziția extra-parlamentară realizase că apelul ei la segmente de populație mai largi va presupune un efort de durată. Conducerea Frontului Salvării Naționale (FSN), organ de „emanație revoluționară„ devenit partid politic, a refuzat constant dialogul cu reprezentanții societății civile aflați în Piața Universității și a continuat să prezinte Piața drept o formă de „delincvență socială”.

La 13 iunie, sub pretextul degajării Pieței, trupele de poliție au început evacuarea ultimilor demonstranți, printre care și o serie de greviști ai foamei. În locul unei rezolvări legale (și pe cât posibil pașnice) a conflictului dintre societatea civilă și puterea politică, guvernul FSN a apelat la forțe extra-legale și, în dimineața de 14 iunie, mii de mineri din Valea Jiului soseau la București pentru a „restabili ordinea”. Vreme de două zile, capitala țării avea să trăiască  o adevărată teroare, grupurile de mineri patrulând pe străzile orașului, devastând sediile partidelor independente, molestându-i și atacându-i pe toți cei care le păreau angajați în acțiuni anti-FSN. Au fost bătuți și torturați lideri ai mișcării studențești, profesori, intelectuali, femei și bărbați deopotrivă, cetățeni simpli ai capitalei. Presa pro-guvernamentală a răspuns acțiunilor opoziției cu articole insinuante și defăimătoare. În cuvintele uneia din cele mai importante voci ale exilului românesc anticomunist (Monica Lovinescu), mineriadele au fost „expresia recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului”. Altfel spus, „scenariul a fost cel al anarhiei organizate statal”. (V. Tismăneanu)

Retrospectiv, semnul cel mai îmbucurător al acelor tulburi momente istorice l-au dat studenții, cei care contribuiseră la răsturnarea dictaturii ceaușiste și creaseră o nouă Ligă a Studenților. Prin ei, universitatea în ansamblu și-a redescoperit vocația critică și a ieșit de sub zodia dublei dominații ideologice a marxism-leninismului și a naționalismului ceaușist. Tot prin ei, s-au pus bazele „kilometrului 0 al democrației românești”. Acțiunile lor de la începutul anilor ’90 au inspirat proteste universitare similare la Belgrad și la Sofia. După mai mult de patru decenii de suprimare a libertății academice, de cenzură și hiper-centralizare a actului de învățământ, de obligativitate a predării „socialismului științific„ și „materialismului dialectic„, Universitatea reintra în rolul de actor social major, implicat într-un vital exercițiu de critică a vieții publice. A fost printre primele instituții care au înțeles că, fără o reformare profundă a societății și fără o interpretare onestă a trecutului dictatorial, șansele reconstrucției democratice în România scădeau considerabil.

Una din numeroasele lecții ale fenomenului Piața Universității este că instituțiile de învățământ superior joacă un rol esențial în viața cetății. Ele contribuie la ceea ce se numește socializarea elitelor, coagulează și legitimează vocile criticii politice, definesc și difuzează valori. În calitatea ei de comunitate a celor care răspund de destinele învățământului superior, universitatea întruchipează idealul humboldtian al libertății academice și autonomiei instituționale. Într-adevăr, cu privire la prezența statului în știință și educație, filosoful german considera că acesta trebuie să se ocupe exclusiv de organizarea formală a universității, orice altă influență fiind pur și simplu inacceptabilă și nocivă pentru cunoaștere. Din acest punct de vedere, regimurile comuniste s-au distins prin tratarea universităților drept centre de îndoctrinare și de subordonare a educației imperativelor ideologice.

Meditând la tribulațiile tranziției românești către democrație, Universitatea din București propune un esențial exercițiu de memorie colectivă despre „Piața Universității la 30 de ani”. La rigoare, este vorba de reafirmarea în spațiul public a vocației democratice a universității. Proiectul se dorește a fi și un act de reparație morală destinat victimelor represiunii violente din vara anului 1990, precum și o invitație la dialog și introspecție adresată societății academice și civile în ansamblul lor. Asociată, din primul moment, cu simbolismul „Kilometrului 0 al democrației românești”, Universitatea din București invită, așadar, la o discuție publică atentă, informată și civilizată despre „Fenomenul Pieței Universității” ca expresie a etosului unei societăți civile care s-a ridicat împotriva complicității, cinismului și capitulării.”

 

Articolul Fenomenul Piața Universității – explicat de Universitatea din București apare prima dată în Edupedu.

Close