Doru Căstăian: O vizită și câteva gânduri despre suprafețe și adâncimi

Doru Căstăian: O vizită și câteva gânduri despre suprafețe și adâncimi

Dacă aș ajunge (eventual însoțit de reporteri) să ascult la ușa unei săli pentru clasa pregătitoare (ceea ce, ca lucrurile să fie limpezi, nu cred că se va întâmpla vreodată) şi aş auzi-o ţipând la copii pe doamna învăţătoare, probabil că m-aş înfuria, dar mi-ar şi trece prin minte că există cazuri în care ţipatul e justificat şi nu e traumatizant pentru copii (aşa cum există atitudini distructive şi maligne însoţite de politeţe), că ţipatul face parte din inventarul meu etologic de primată (având un grad mic de acceptare în universul nostru cultural şi social, dar fiind practic neeradicabil) şi că există legile lui Murphy care spun că exact insul ăla care nu face de regulă un lucru reprobabil va fi prins cu ocaua mică.

Nu în ultimul rând, mi-ar trece prin minte cele câteva momente din viaţa mea de profesor (nu multe, ce-i drept, dar nici nu am lucrat vreodată cu copii de clasă pregătitoare) în care n-am mai putut şi n-am mai avut alte instrumente în afara unui glas ridicat. Aşadar, există unele situaţii în care ţipatul e de înţeles, acceptabil sau măcar scuzabil şi, de acord, mult mai multe în care el este periculos şi inacceptabil. Ideea e că e imposibil să ştii ascultând la uşă despre ce a fost vorba acolo. Să crezi că un comportament uman (care nu e încă nici ilegal, nici intrinsec imoral) trebuie exclus în orice fel de situaţie ar putea apărea într-o oră de curs, înseamnă să înseamnă să judeci superficial şi să acţionezi plecând de la un clişeu nemestecat.

Trecând peste situaţia concretă pe care am amintit-o (s-a vorbit deja despre caracterul ilegal şi inoportun al descinderii doamnei ministru), îmi propun să vorbesc în acest mic text despre un lucru mai rar adus în discuţie atunci când se discută prestaţia oficialilor: superficialitatea. Nu din interes pur filosofic, ci pentru că eu cred că şi acesta este un motiv serios, dar prea rar luat în serios, pentru care lucrurile nu se transformă semnificativ în educaţia românească.

Pentru mine, să fii superficial înseamnă mai multe lucruri:

  • a) să acţionezi plecând de la poncifuri necritice, să înghesui realitatea şi să comprimi complexitatea lucrurilor în spaţiul logic îngust al câte unui stereotip (eventual un citat motivaţional;
  • b) să fii incapabil să sesizezi tiparele structurale profunde şi cauzalităţile de adâncime ale unor fenomene;
  • c) să crezi că experienţa ta este suficientă pentru a înţelege o realitate complexă şi semnificativ diferită;
  • d) să fii mai interesat de aparenţe decât de substanţă;
  • e) să nu te suspectezi de superficialitate.

Până acum, multe dintre acţiunile publice ale doamnei ministru mi-au dat din păcate senzaţia unor întreprinderi superficiale. În toate sensurile de la a la d. De la fotografiile de tip meme pline de zâmbete sau citate motivaţionale (care ar fi minunate dacă n-ar fi absolut inutile) cu care îşi însoţeşte fiece postare pe reţelele sociale, până la anumite măsuri anunţate grandilocvent precum (deja) vestita debirocratizare. Dacă tot veni vorba, aş vrea să o spun limpede: debirocratizarea e bună şi e lăudabil că doamna ministru s-a înconjurat în această iniţiativă de oameni pe care eu îi consider de calitate şi pe care îi stimez. Orice hârtie irelevantă şi redundantă merită să dispară. Dar să nu ne înşelăm. Mult trâmbiţata debirocratizare nu va aduce niciun impact semnificativ la nivel de sistem, nu va ridica în vreun fel calitatea actului educaţional, nu va produce rezultate măsurabile mai bune. Aş putea paria, deşi mă îndoiesc că cineva se va obosi să măsoare cumva efectele acestei spectaculoase mediatic acţiuni. De asemenea, nu înţeleg de ce această reducere de documente nu s-a făcut cu mai multă discreţie, n-am priceput cui a folosit inflamarea publicitară a unor simple acte de mentenanţă sistemică. Deşi am o bănuială.

Mai degrabă ne-am putea întreba de ce tetris-ul birocratic nu (mai) are vreo legătură cu realitatea, cum a devenit birocraţia din educaţie (şi de peste tot, de altfel) o formă de simulare autoimună *1, de ce profesorii nu înţeleg aproape niciodată filosofia birocratică aplicată în şcoala lor, de ce nu cunosc planurile manageriale ale unităţilor de învăţământ, de ce nu sunt consultaţi în privinţa lor, de ce nu este încurajată inovaţia adminstrativă, de ce dascălii nu au curajul să decidă ce segmente birocratice ar putea fi simplificate, ignorate sau utilizate în favoarea lor şi a elevilor lor. Ar fi ceva mai greu. Dar ar putea da ceva rezultate. Să crezi ca a tăia hârtiile va schimba ceva semnificativ este pur şi simplu superficial. În spatele ofertantei acţiuni ministeriale stă străveziu clişeul profesorilor îngropaţi în hârtii care nu mai au timp de elevii lor şi nu mai au timp să îşi facă treaba. Cu umilinţă raportez: asemenea profesori n-au existat vreodată. Cei care au vrut să îşi facă meseria au făcut-o indiferent câtă importanţă au dat sau n-au dat hârtiilor. Desigur, lor le va folosi întotdeauna ceva timp în plus.

Revenind la situaţia care a inflamat spiritele pe reţelele de socializare (şi pe care o folosesc exclusiv ca pe un simptom şi ca pe o ocazie de a teoretiza), să stai în spatele unei uşi, să auzi nişte vorbe spuse pe un ton ridicat şi să conchizi fulgerător că e inadmisibil este, de asemenea, robie faţă de o formulă simplistă. Clişeul că este impardonabil să ţipi oricând, indiferent de context şi indiferent de comportamentul celor la care se ţipă. Şi transfer schematic al experienţei de profesor la un mare colegiu naţional direct în fundul judeţului, la clasa pregătitoare. Cele auzite la uşă puteau ridica un semn de întrebare, puteau duce la o cercetare mai aprofundată a prestaţiei doamnei învăţătoare în şcoala respectivă, dar n-ar fi trebuit să provoace o reacţie mecanică şi regretabilă.

De asemenea, superficial este să vrei să rezolvi o situaţie delicată pe care ai creat-o prin nişte scuze aproximative (şi nu adresate învăţătoarei, cea care a avut cel mai mult de suferit) şi printr-un citat trunchiat. Deşi multă lume nu şi-a bătut capul cu asta, mie mi s-a părut incredibilă utilizarea într-o postare publică a unui citat incomplet. Care este, chiar prin asta, fracturat logic, utilizat abuziv şi, prin urmare, irelevant. Citatul complet i-ar fi arătat doamnei ministru despre ce e vorba cu adevărat acolo şi i-ar fi arătat, poate, că eroarea despre care vorbeşte Solomon Marcus este de cu totul alt tip decât cea care se vrea scuzată. În citatul respectiv este vorba despre eroarea de parcurs pedagogic, despre eroarea inevitabil asociată cu efortul de a învăţa şi de a înţelege, tocmai eroarea aceea pe care mulţi profesori o consideră încă impardonabilă pentru că le e teamă să se abată de la cărările bătătorite şi de la puţina pedagogie învăţată într-un sistem depăşit şi nereformat de decenii întregi *2. Dar aşa se întâmplă când alegi în grabă, cu Google, ceva care să meargă. Cel mai adesea nu merge.

Cred că, pe lângă toate cele ce au fost des menţionate în ultimii ani (sărăcia, inechitatea, lipsa criteriilor valorice ferme, lipsa unei filosofii instituţionale coerente, lipsa finanţării suficiente şi judicioase etc), învăţământul românesc suferă şi de o lipsă accentuată de substanţă la nivel decizional care provine dintr-o lipsă de profunzime în analiză. Nu e vorba că nu există oameni substanţiali. Există. Nu e vorba că nu există oameni care să vadă limpede problemele structurale. Există. E vorba de faptul că ei fie nu ajung acolo unde se hotărăsc lucrurile, fie nu au pârghiile şi susţinerea politică de a le schimba în adâncime. Am uneori senzaţia că suntem blestemaţi să asistăm la o coregrafie desfăşurată în vid, la un dans nesfârşit al umbrelor. Motivaţia profesorilor nu va fi restaurată cu meme motivaţionale, cu zâmbete largi şi poze din vizite de lucru. Va fi restaurată cu măsuri de redare a demnităţii profesionale, cu regândirea şi reconfigurarea sistemului de formare (indiferent ce interese vor fi deranjate), cu gândirea unor forme moderne de intrare şi ieşire din sistem, cu finanţarea politicilor de reducere a inegalităţilor, cu gândirea unor criterii meritocratice reale, cu demontarea imposturii doctorale. Pentru ca lucrurile astea să se întâmple nu e nevoie doar de un ministru curajos, ci şi de sprijin politic. Şi de asumarea de costuri electorale pentru că sistemul are mulţi profitori, mai mari sau mai mici. Deci, de curaj politic, de principii, dar şi de profunzime.

N-am scris aceste rânduri pentru a arată că doamna ministru e superficială. Ci tocmai în speranţa că nu este. Atunci când n-am avut nici o brumă de speranţă n-am scris, am preferat să îmi folosesc altfel neuronii. Am scris în speranţa că, fiind infinit mai puţin elocvent decât Solomon Marcus, ceva din lucrurile pe care noi, simplii profesori, le aşteptăm de la un ministru al educaţiei va ajunge la doamna Anisie. Sau la cine va veni după dânsa. De asemenea, n-am scris textul pentru a lua apărarea doamnei învăţătoare. Profesorii abuzivi chiar există şi, da, uneori ei ţipă, deşi n-aş putea şti dacă acesta este cazul colegei respective. L-am scris pentru a semnala că este o nevoie presantă de oameni aşezaţi şi substanţiali. Altminteri, vom tăia în continuare hârtii şi destine la nesfârşit.

Nu în ultimul rând, am scris textul cu teama că poate analiza succintă făcută aici este ea însăşi superficială. Poate că ceva esenţial îmi scapă. Privesc înainte cu speranţă. Până una, alta, ţipetele unei învăţătoare dintr-un fund de lume acoperă strident ţipetele mute, dar mult mai adânci, ale celor care visează în România un sistem de educaţie demn de acest nume.

_______________________________________________________________________________________________________

Referințe:

*1 Concept pe care l-am teoretizat într-un articol mai vechi: https://www.edupedu.ro/doru-castaian-hartogari-sufletisti-si-salvatori-sau-despre-depresia-profunda-a-educatiei-romanesti/

*2 Citatul dat de doamna ministru: ”Trăim într-o lume în care greşeala este asimilată cu o infracţiune, cu un păcat, în cel mai bun caz cu o inadvertenţă… Statutul negativ al greşelii este vizibil în toate tradiţiile, în mituri în religii, în folclor… Dar nu cumva există şi o faţă…“(sic!) Citatul continua astfel: „… pozitivă a greşelii şi eşecului?… Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie.”

________________________________________________________________________________________________________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara).

 

Articolul Doru Căstăian: O vizită și câteva gânduri despre suprafețe și adâncimi apare prima dată în Edupedu.

Close