Despre domnul Trandafir, relațiile publice și WC-urile din curtea școlii – Mihai Coman

Despre domnul Trandafir, relațiile publice și WC-urile din curtea școlii – Mihai Coman

De câteva zile se discută și se întoarce pe toate fețele, atât în mass-media, cât și în social media, vizita doamnei Anisie, ministru al Educației, în grădinițe și școli din jud. Ialomița. Deși obiectivele acestei inițiative au fost precizate într-un comunicat al Ministerului Educației și cercetării (”Aceste vizite au scopul de a identifica problemele reale cu care se confruntă elevii şi profesorii, dar şi de a vedea care este stadiul lucrărilor din aceste unităţi de invăţământ pentru renovarea/amenajarea toaletelor. Toate cele trei unităţi de învăţământ au fost incluse în diferite programe de reabilitare, însă primarii nu au reuşit să modernizeze clădirile respective şi să asigure condiţii decente pentru elevi şi profesori”), în mass-media au fost accentuate două momente: intervenția în forță în timpul orei pentru a admonesta o învățătoare, despre care doamna ministru susține (așa cum s-a exprimat) că ”urla” la elevi și eforturile dnei ministru de a deschide ușa unor WC-uri de lemn din curtea unei școli sau grădinițe.

Presa noastră polarizată și fragmentată de și între grupuri de interese și, în urma ei, fluxurile de comentarii pe forumuri sau în social media au insistat și accentuat aceste două fațete ale episodului – total diferite de ceea ce se anunțase ca fiind obiectivul principal al vizitei.

Povestea aceasta mi-a adus în memorie o amintire din vremea când eram profesor la Școala generală 30 din București, mi-a sugerat o comparație cu o binecunoscută povestire a lui Sadoveanu și a confirmat un adevăr trist: relațiile publice sunt o profesie și cine le practică ”după ureche” distruge reputația liderului pe care îl consiliază.

Să începem cu o întrebare simplă: ce fel de acțiune a fost aceasta? O documentare la fața locului? Un control (al activității cui?, primari?, inspectori?, directori?) neanunțat inspectoratelor și conducerii școlilor, dar anunțat întregii prese? O vizită de presă? Au fost invitați jurnaliști specializați în învățământ, jurnaliști care cunosc cadrul legislativ și realitățile din acest sistem? Care a fost scopul vizitei? Să fie avertizați sau sancționați cei care nu au folosit banii cum trebuie? Să se vadă în mass-media cum arată WC-urile din curte? Să se verifice nivelul de pregătire pedagogică a unor care didactice (care?, ce materii?, ce nivel de predare? Etc, etc)? Nici oficialitățile și nici jurnaliștii nu ne oferă un răspuns clar…

Părerea mea este că cineva care avea impresia că se pricepe la relații publice și construcția imaginii a sfătuit-o pe doamna ministru să repete (într-un anumit fel) scenariul celebrei povestiri a lui Sadoveanu, ”Domnul Trandafir”. Numai că Spiru Haret făcuse aceea vizită la o umilă școală dintr-un sătuc, însoțit doar de inspectorul școlar, deci nu de o cohortă de jurnaliști care, evident, așteptau ceva spectaculos – cam în stilul incursiunilor celebrului Popescu-Piedone prin piețele Bucureștiului. Sfătuitorul, ageamiu în ale relațiilor publice, trebuia să știe că nu inviți presa decât dacă ai ceva demn de arătat, ceva semnificativ de comunicat… Ce putea să fie semnificativ și/sau spectaculos într-o oprire la niște grădinițe și școli din comunele județului Ialomița????? Ce informații noi avea să transmită ministrul educației prin și/sau după acest periplu? A fost pregătită o documentare adecvată? Un dosar de presă? O eventuală conferință de presă de încheiere a vizitei? Nu știu ce li s-a comunicat jurnaliștilor și ce la ce li s-a spus să se aștepte, dar este evident că presiunea exercitată de ziariștii din cârca doamnei ministru și absența unui plan de comunicare substanțial, au obligat-o pe aceasta să forțeze nota și să caute să le ofere ceva apropiat de așteptările lor: astfel mediatizarea vizitei s-a redus la descinderea neașteptată într-o clasă (și admonestarea unei învățătoare) și la contemplarea (dacă putem spune așa) unui WC din prefabricare de lemn din curtea uneia din școli.

Neinspiratul și necunoscătorul ABC-lui relațiilor publice nu a stat să se documenteze, să analizeze contextul și să schițeze o strategie de comunicare. Ce rost avea să arăți că în curtea școlii există WC-uri din lemn (lucru arhi-criticat în timpul tuturor guvernărilor din ultimii 10-15 ani): toată scena cu doamna ministru încercând cu sfială să deschidă ușa de la un WC din lemn ca presa se poate filma mai bine ce e înăuntru este una demna de un teatru al absurdului sau de o exemplificare despre cum nu se concepe și organizează vizita de presă și, pe un plan mai larg, relațiile publice.

Iar tot acest șirag de incompetență în comunicare va culmina cu un alt sfat greșit de strategie de refacere a imaginii – ultimul lucru pe care dna ministru putea să-l invoce ca o scuză era faptul că nu a fost ”atentă la prezența presei” în jurul ei, când de fapt totul fusese făcut pentru presă și pentru jurnaliștii care au înconjurat-o tot timpul.

Să ne întoarcem la vizita ministrului Spiru Haret în sătucul unde era învățător domnul Trandafir: atunci când ministrul a ajuns acolo, domnul Trandafir nu era în clasă, ci strângea fânul (dacă-mi aduc bine aminte) pe undeva în livada de lângă școala și casa lui. Vă imaginați cum ar fi fost această scenă prezentată în mass-media, dacă lucrurile se petreceau acum și doamna ministru cu echipa de ziariști descindea în acel loc! Povestirea ne spune că vizitatorul l-a rugat pe domnul Trandafir să facă o lecție; a asista la o lecție, pentru a cunoaște cum merg lucrurile, este ceea ce fac directorii de școală buni, inspectorii buni și miniștrii buni; ei ascultă și privesc derularea unei lecții, stând cuminți în fundul clasei, în băncuță, urmăresc strategiile pedagogice și evaluează nivelul de cunoaștere al elevilor. Acesta este rostul oricărei inspecții și, pe un alt palier, al oricărei descinderi a unei oficialități a Ministerului Educației într-o școală, liceu, sau chiar universitate. După aceasta trebuie să aibă loc o discuție, o analiză a celor bune și celor rele, sau, ca în povestirea amintită, se poate pur și simplu să i se mulțumească cadrului didactic pentru ceea ce a arătat și ceea ce face în munca lui de zi cu zi. Lucrurile acestea, care țin de profesionalism și până la urmă de respectul colegial, nu se pot face atunci când cari după tine o cohortă de jurnaliști însetați de spectaculos și (din nefericire) de senzațional; este ceea ce n-a știut să explice acel/acea consilier/ă de comunicare de la Ministerului Educației și Cercetării, este ceea ce n-a știut să intuiască doamna ministru – în ciuda experienței de la catedră, ca simplu profesor.

Intrarea intempestivă în acea clasă a fost judecată din perspectiva a două paragrafe ale art. 272 din Legea Educației Naționale (2011), referitoare la autonomia și implicit protejarea cadrelor didactice în exercitarea actului pedagogic, articole exacerbate în discursul actorilor principali ai acestei dezbateri: jurnaliști, sindicate de profil, cadre didactice și numeroși membri ai publicului cu identități asumate sau nu.

Primul paragraf spune: ”Cadrele didactice nu pot fi perturbate în timpul desfăşurării activităţii didactice de nicio autoritate şcolară sau publică”; al doilea paragraf prezintă excepția de la această interdicție, făcând referire la ”situațiile în carte sănătatea fizică sau psihică e elevilor ori a personalului este pusă în pericol în orice mod”. Deci, pe de o parte, pornind de la ignorarea implicațiilor juridice ale intervenției sale bruște, corelate cu implicațiile morale ale admonestării unui cadru didactic în fața presei (ca să nu spun pentru presă), dna ministru a fost viu criticată de sindicate, jurnaliști și multe cadre didactice; pe de altă parte, insistându-se asupra caracterului justificat al intervenției, deoarece ”urletele” respective puteau să fie interpretate ca o formă care pune în pericol sănătatea psihică a elevilor, intervenția ei a fost apărată de jurnaliști, lideri ai asociaților de părinți și de elevi, precum și de diverse voci din public.

Dacă ar fi bătut la ușa clasei și ar fi cerut permisiunea de a asista la oră, dna ministru nu ar fi intrat sub incidența articolului de lege care face referire precisă la perturbarea activităților didactice, prin intruziunea oricărei persoane, fie ea și o autoritate școlară. Repet: dacă voiai să urmezi modelul ministrului luminat din povestirea lui Sadoveanu trebuia să te comporți ca un coleg, care cere permisiunea altui coleg de a fi alături de el în timpul unei activități didactice, totul pentru o discuție între specialiști, între profesori care se gândesc cum e mai bine să fie desfășurat procesul educativ, care își împărtășesc experiența, discută problemele și dificultățile și caută în echipă soluții.

Mi-am început activitatea în 1976, la terminarea facultății, într-o școală generală din cartierul Tei, pe vremea când clasele aveau între 30-40 de elevi. Doamna directoare Lupușor, un profesor și manager extraordinar, nu mi-a spus nimic special, nu m-a întâmpinat cu un discurs de bun venit formal sau cu instrucțiuni legate de ceea ce se așteaptă să fac. Dar, cam după două săptămâni de la începerea școlii, m-am trezit că mă ia de braț când ieșeam din cancelarie și îmi spune că vine să facă asistență – pe nepregătite; a stat liniștită în ultima bancă și când am terminat clasa a ieșit după mine și mi-a spus o singură propoziție, care constituie unul din cele mai bune sfaturi pe care le-am primit în toată cariera mea didactică; după care, șapte ani cât am fost profesor acolo, n-a mai venit niciodată la orele mele: se lămurise, știa ce fac, intuise, cred, cum mă voi dezvolta și nu a crezut necesar să mai vină să mă supravegheze sau să mă consiliaze – și adâncul meu, acum după atâția ani, sunt convins că avut dreptate. Aceasta este lecția pe care a transmis-o Spiru Haret (în povestirea lui Sadoveanu), aceasta este lecția pe care a primit-o tânărul învățacel care eram acum mai bine de 40 de ani de la un dascăl adevărat, vremelnic pe o funcție de conducere.

Revenind la cazul pe care îl discutăm, au fost numeroase dezbateri legate de (pun între ghilimelele necesare) ”urlatul” în clasă. Am citit luări de poziție sincere ale unor cadre didactice care arătau că, în general, într-o clasă cu mulți copii trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit; am observat de asemenea că unii comentatori au sesizat că ceea ce a strigat învățătoarea în clasă („Gata, nu mai vorbeşte nimeni, nu mai tulbură nimeni, cine vrea, ridică mîna!”) era un apel la liniște pentru a se începe ora – ceea ce sugerează necesitatea de a ridica tonul pentru a acoperi gălăgia copiilor. Mi-am adus aminte de o profesoară din Făgărașiul meu natal (al carei frate era tenor la Opera din Cluj) a cărei voce, în zilele călduroase când geamurile liceului erau deschise, se auzea peste multe străzi într-o parte și alta a clădirii. Si mi-am adus aminte că în anii petrecuți ca profesor de școală generală sufeream permanent de laringite…

Am citit reacții ale unor lideri ai asociațiilor de părinți și de elevi care cereau sancțiuni imediate, de parcă ar fi avut loc cu adevărat un act de violență fizică împotriva elevilor. Și este posibil ca inspectori sau directori obedienți să treacă la asemenea măsuri, doar pentru a-și păstra scaunul…

Adevărata discuție, pe care o evită și ministerul (și nu de azi, de ieri) și asociațiile respective se referă la fondul, nu la forma relației dintre cadre didactice și elevi. Într-o epocă în care copiii au acces, prin noile tehnologii, la o uriașă varietate de informații și divertisment este nevoie de noi abordări și noi tehnici de transmitere a cunoștințelor, care să fie sincronizate cu aspirațiile și modul de a gândi al copiilor de astăzi. Care trebuie să fie modul nostru a comunica astfel încât să nu fim în contratimp nici în raport cu ideea de cunoaștere serioasă, modelatoare de conștiințe, dar nici cu aceea de acces facil, în forme agreabile de cunoaștere? Brutal spus: cum putem face lecțiile mai interesante decât Facebook? Am sentimentul că se instalează un decalaj, o fractură între viziunea elevilor și cea a corpului profesoral despre actul învățării: subiectul nu este nou și este dezbătut pe toate meridianele lumii, iar încercările de a adapta transmiterea cunoștințelor la orizontul și comportamentul copiilor de astăzi nu și-au dovedit încă eficiența și potențialul de generalizare. Acestea ar fi subiectele pe care ar trebui să le discute oficialitățile Ministerului Educației și Cercetării, inspectoratele și corpul didactic în general, împreună cu elevii și părinții, pentru că pe măsură ce trece timpul cele două mari categorii (cadre didactice și elevi) par a se închide din ce în ce mai mult într-un cocon ermetic, precum acela al viermelui de mătase, rămânând fiecare ancorați în convingerile comode și călduțe ale propriei suficiențe.

Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit

 

Articolul Despre domnul Trandafir, relațiile publice și WC-urile din curtea școlii – Mihai Coman apare prima dată în Edupedu.

Close